Cărtărescu

Poate că ar trebui să-mi fie ruşine de faptul că abia azi am reuşit să aud (da, pentru prima dată!) vocea lui Cărtărescu (la radio). Atâta timp însă cât nu face audiobook-uri cu poeme/proză ce n-a fost publicată pe hârtie, o să prefer cărţile scrise (totuşi, când bagi un audiobook pe un singur CD, trebuie deseori să faci compromisuri, or, toată cartea ar trebui să fie acolo, părerea mea). La fel ca numele meu (sau al lui, deşi "Cărtărescu" nu e la fel de comun ca "Ionescu"), vocea lui pare comună, uşor de uitat, detaşată de adevărata esenţă. Sincer să fiu, nici eu nu sunt prea înzestrat din acest punct de vedere. Până la urmă, vocea lui Cărtărescu poate să nu fie "telegenică", aşa cum nici vocea mea nu sună în realitate aşa de plat ca pe reportofon. Ce-i drept, reportofonul telefonului acela DIGI Mobil nu e ceva prea performant; totuşi, nu-mi vine să cred cât de diferit sună vocea mea. Vocea mea în realitate e o câmpie joasă, vocea mea pe telefon e un munte abrupt, gol, uneori de-a dreptul obscen.

Iar în cazul mai mult sau mai puţin absurd în care Mircea Cărtărescu în persoană citeşte aceste rânduri: tone de respect. Trebuie să o recunosc: cărţile dvs. mi-au deschis ochii într-o perioadă în care eram cam ignorant în ceea ce priveşte literatura de calitate... Multe ar fi de zis aici, dar sunt convins că voi mai avea numeroase prilejuri...