Arigato

Nehotărât azi.

Până la urmă, cred că mă duc la olimpiada de română.

În general, nu mi-a fost greu să-mi dau seama de ce îmi plac aşa de mult poeziile lui Cărtărescu. Acum însă ştiu care este "miezul" liricii lui: plimbările lui prin oraş sunt deseori evocate într-o manieră vizibil sexualizată pentru că panorama Bucureştiului gri al anilor '60, '70 şi '80 îi aduce aminte de căldura paradisului din care a făcut cândva parte... Două versuri din "să ne iubim, chera mu" mi-au atras atenţia: "creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit/de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia". Nu mai încape îndoială - asta este esenţa poeziei lui Cărtărescu. De ce nu le place unora poezia lui Cărtărescu? Simplu - n-au simţit ce evocă aceste poezii. Eu nu pot să zic însă acelaşi lucru.

Abraziv

Aseară nu mai ţin minte să fi visat decât o parte dintr-un episod din Sam & Max care probabil nu va fi niciodată făcut pentru că le-ar fi lene producătorilor să facă clădiri cu 2 etaje prin care poţi merge...

În dimineaţa asta, mă terorizează gândul că am de face zilele astea cu nişte chinuri îngrozitoare pentru olimpiada de română şi alte alea. Go Superman Go.

Tânjesc după o vacanţă de vară petrecută în uscata şi retrasa sufragerie, scriind la romanele mele şi bând din sticla de apă la fiecare 5 rânduri scrise.

Void

Un vis de-a dreptul cinematic aseară, tot la şcoală cumva, dar într-o buclă a timpului din care nu se prea ştie cum se poate evada. Parcă, parcă, am evadat la un m0ment dat, dar în final eram la biblioteca şcolii (ştiam asta deşi tot albastrul pe care-l ştiam era convertit aici în culoarea lemnului sau ceva de genul) şi vorbea Iliescu acolo cu alţi politicieni despre... d'ale lor.

Ce să mai zic aici? Mi-a ieşit aseară, în timp ce ascultam "Like a Game" de Bergman, un poem suprinzător de reuşit numit "Căderea". De obicei nu fac reclamă la poemele mele pe-aici şi de obicei nu pun astfel de titluri destul de banale, dar am făcut o excepţie.

Yello

3 vise aseară:

1. aflându-mă într-o încăpere ce seamană cu acel cabinet de engleză de la liceu cu pereţii negri (se mai întâmplă ceva acolo dar nu-mi aduc aminte ce), mă uit la TV unde îl văd pe Mircea Badea certându-se cu unul probabil de la CNA sau trustul lui Sârbu, care-l acuză pe Badea că a făcut reclamă unei reviste (deşi nu era reclamă, era doar o indicaţie), pe când Badea vede o reclamă făţişă în timpul telenovelei "Inimă de ţigan": o fată pe capota unei maşini argintii, cu revista ProMotor lângă ea, chiar pronunţând numele revistei... Înainte să se termine confruntarea, semnalul se întrerupe.
2. un soi de coşmar (la naiba, ce am în ultimele zile, de am început să am iar coşmarurile acelea care se termină mereu cu dureri îngrozitoare) care începe cu nişte secvenţe pe care le-am mai văzut într-un vis acum nu-ştiu-câtă vreme dar brusc intervine o nimfă sau zeiţă sau semizeiţă misterioasă care nu face mare lucru (doar iese din adăpostul ei şi apoi se întoarce acolo) doar că influenţează cumva lucrurile fiindcă rămăsese doar eu şi câinele căruia îi era lene să mă evite aşa că mi-a muşcat tot corpul.
3. nu reţin mare lucru din visul ăsta, doar faptul că plănuisem împreună cu cineva un act terorist... (!)

Aş vrea, din tot sufletul, să pot să particip la o trupă de trip-hop, măcar ca textier dacă nu altceva. Aş vrea să creez ceva mai mult decât o searbădă dimensiune textuală unde nu pot să experimentez prea mult. Cred că uneori muzica poate exprima mult mai multe decât cuvintele. În privinţa aeasta, aş vrea mult să pot evoca atmosfera acelei perioade mult mai credibil...

Vise, taică, vise...

Snack Bar

Cercul cromatic al acestei după-amiazi: galben, roşu, verde.

Am fost la Brotăcei şi am însoţit-o la shopping pe mami ca să pap şi eu un şuberec (pentru cine nu ştie: e un soi de plăcintă cu carne. Soarele cam începuse să apună, aşa că până am ajuns acasă s-au aprins mai toate luminile. La Brotăcei, m-au frapat mai multe chestii:

• deasupra vechii cofetării de la Brotăcei (de care nu prea îmi mai aduc aminte, cu excepţia îngheţatei colorate de-acolo şi intimităţii locului...), fiindcă s-a deschis de-atunci acolo un cafe bar/snack bar/cârciumă, a fost pus un neon boxed într-o cutie (cum altfel să-i zic?!) galbenă pe care scria ceva cu litere mici, "cafe bar &..." sau ceva de genul. Ceea ce conta era însă lumina galbenă ce-mi aducea aminte de neoanele Camel de pe vremea mea...
• şirul de luminiţe galbene, roşii şi verzi (de la distanţă ţi se pare că sunt doar galbene) ce se întindea deasupra noastră, pe corpul de clădire care găzduieşte majoritatea magazinelor din zonă. Nici nu-mi mai aduc aminte cum arăta Brotăceiul înainte să se facă acel corp de clădire, deşi îmi mai aduc aminte de "grădina" unde acum se află acel mic imobil de birouri... De fapt, dacă stau acum să mă gândesc, nu-mi vine să cred cum au reuşit să înghesuie ăia aşa o clădire într-un spaţiu aşa de mic... Sau poate eu l-am înghesuit aşa în mintea mea... În fine, revenind la luminiţe, zici că erau uitate de la Crăciun încoace.
• hei, şuberecul a rămas la fel de "pătat" şi de rece!...
• şi totuşi, intrând în supermarket-ul principal, deserturile de-acolo, deşi niciuna prea apetisantă, m-au făcut să regret puţin faptul că am ales să mănânc şuberec...
• deasupra Fornetti: un neon verde şi becuri roşii. Speaking of red lights, alimentara-abator cu perdea inclusă n-a renunţat încă la vestitul neon roşu spre roz care încinga privirile oricărui vroia să cumpere carne...
• deasupra farmaciei: neon sign cu verde şi roşu. Crucea de lângă ea - verde şi roşu spre oranj.
• Într-o parte obscură a Brotăceilor, un magazin de lactate acum închis , dar cu neon aprins, dezvăluind astfel o distopie ca prin 1997: pereţi crem sumbri, neon sumbru, încăpere aproape goală, pavată cu mozaic ceauşist (acelaşi pe care îl văd acasă) şi în care sunt două frigorifere în care se văd vag chestii albe (cu alte cuvinte, produsele lactate). Nu ştiu ce nu mă face totuşi să cred că în frigorifere sunt produse alimentare şi nu suflete... Plus geamurile ce reflectă neonul galben al nostalgiei de deasupra unui loc al decadenţei.
• Chiar mai mult decât acel neon galben de deasupra fostei cofetării, neonul galben (galben pur, nu neon obişnuit acoperit de o cutie/abajur galben) de deasupra unui loc al decandenţei (unde aparent se joacă poker şi alte astfel de jocuri de noroc) aflat într-o parte obscură a Brotăceilor mi-a amintit de 1997, de imperfecţiunea magică de atunci, de neoanele Camel, de stelele prăfuite de la atâta fum de ţigară, în fine, de acea lumă care vreau să o evoc permanent prin muzica pe care o ascult, prin literatura pe care o citesc... Atuncea, în mijlocul oraşului pe care l-am îmblânzit aplicându-i un strat de vopsea magică, mă găseam pe mine, pe sine, într-o măsură comparabilă numai cu revelaţiile mele recente...

Aş vrea să mai zic şi niste chestii, dar sunt cam presat de timp... Iar visul pe care iniţial vroiam să îl povestesc... prea un coşmar ca pe vremuri, deşi mai complex. Vreau un puzzle oniric aiurit.

Reverie

Începusem aseară, plin de forţă, o poezie numită "Martor de hârtie" pe baza reveriei mele la adresa locurilor unde tati lucrează şi a lucrat - trei la număr, din câte-mi amintesc, de-aici şi numărul de cânturi. Primul cânt a ieşit grozav, dar celelalte două (pe care le-am scris în dimineaţa asta)... Bleah. Ar trebui să o refac, e păcat de primul cânt...

Heim

Huh: tocmai dădusem logout când mi-am amintit că mai vroiam să zic ceva în blog-ul precedent.

Când am văzut coperta de la "Heim" al celor de la Sigur Ros (o poţi vedea aici: http://www.sigur-ros.co.uk/images/heim-cover.jpg ), imediat mi-a venit în minte ce aş putea face pe Science Fiction Jazz. Fotografia de pe copertă e de fapt o fotografie luată înaintea unui concert acustic Sigur Ros organizat pentru rudele şi prietenii lor, fotografie care are de-altfel o perioadă lungă de expunere. Cu un aspect de-a dreptul oniric, poza ar fi putut fi oarecum banală dacă nu existau şi unele detalii bizare care să o scoată în evidenţă. În afară de microfonul acela care pare o aparatură odioasă, există şi ceva care pare a fi o uşă (indicatorii deasupra lui par să indice faptul că e o ieşire), deşi mai degrabă arată ca o uşă de buncăr antiatomic, o uşă care are un mic geam prin care se vede lumină difuză, de aceeaşi culoare cu lumina de dincolo de perdeaua din dreapta imaginii şi cu lumina care vine din spatele unui posibil geam foarte mic. Ceea ce este cel mai tulburător este faptul că, pe uşă sau în faţa ei, se văd două cercuri roşiatice (ochi?) care par a face parte dintr-un corp robotic, aidoma sentinelelor din Matrix, doar că sentinelele acelea aveau mulţi ochi... Ăsta sau ăştia au doar doi, dar suficienţi pentru a amplifica misterul. Colac peste pupăza este atmosfera generală - foarte apăsătoare, cu o senzaţie acută de vis (chit că visele nu se pot fotografia...) al unui individ tulburat de statul atâţia ani într-un buncăr aflat la mulţi metri sub pământ...

Revenind la Science Fiction Jazz, cum ar suna o cârciumă uitată de Dumnezeu, în care, în lumina neagră a atmosferei apocaliptice, localnicii ar tremura de frică la un pahar în timp ce se lasă dominaţi de o sectă obsedată de maşinării fioroase?... În acest caz, va veni oare un erou să-i salveze?... Cu siguranţă nu voi fi eu acela.