Morţi

Înainte să uit (deşi nu prea pot):

trăim într-o societate de oameni morţi. sunt la modă oamenii morţi care pozează pe reviste de necrofili ("PLAYBONE" sau "PENTGRAVE"). scheletele trebuie să arate cât mai "cool", cu orbite goale cât mai împodobite. fireşte, toată lumea se dă în vânt după morţii cu sicrie Porche sau Maibach sau Latborghini, toată lumea ar vrea să aibă cavourile de lux pe care le văd la MTV. în fiecare zi vezi în ziare (ba pe prima pagină, ba pe pagina 7, ba pe ultima pagină) cel mai "chic" sau cel mai "la modă" schelet femenin, vezi cum radiografiile lor le provoacă tuturor dezlănţuirea singurului jet de energie care îi mai lasă să se mişte de colo pînă colo.

Am avut aseară vise foarte productive, foarte "addictive". Besides doza zilnică de voyeurism, am reuşit în viaţa mea paralelă să-mi extind domeniul universului "familiar", "sacru". Am trecut de pragul unei case necunoscute de mine până atunci şi i-am colonizat şi pe ei şi pe casă. Pe care le protejez în cadrul unor întâmplări demne de serialele TV din anul 1872.

Că tot vorbeam acum ceva vreme de Science Fiction Jazz. În mod clar, se poate ascunde ceva terifiant în casele acelea vechi din centrul Constanţei. Foarte înspăimântător să dai de tehnologie avansată în interiorul unei astfel de case baroce şi cu întunecime înaltă, nu-i aşa?

Related: Viorica tocmai s-a dus în "Ermetic" la doctorul său (fireşte, acelaşi pe care l-am avut şi eu) datorită unor probleme medicale grave... (cât de grave nu va ştie cititorul deocamdată) şi, ca de obicei, intră în labirintul pe care ea îl ştia atât de bine, doar că ceva e schimbat. To be honest: chiar lucra doctorul meu de familie într-un imobil înspăimântător de pe bulevardul Tomis, aproape de piaţa Unirea. Trebuia să treci, ca să ajungi la cabinetul lui, printr-o serie lungă de scări şi coridoare de-a dreptul labirintice, care se întindeau pe mai multe nivele, adânc în miezul imobilului. Pe vremea aceea, vroiam să fiu arhitect, aşa că eram foarte atent pe unde treceam, încercam mereu să concep în mintea mea un plan al clădirii prin care treceam la un moment dat; în cazul ăsta, mi-a luat ceva să-mi dau seama că acel cabinet era de fapt la parter - de fapt spaţiul de la intrare şi casa scării de unde se intra în cabinet erau separate de o mare sală de cinema mereu umplută de întuneric şi de scaune şi podea roşu întunecat, aproape stacojiu.

Fireşte, cititorul nu va fi şti aceste lucruri.