Viziuni

Aseară parcă şi pătura (sau ce-o fi) era mai plăcută la atingere...

De dimineaţă devreme am întrezărit oceanul dalb de dincolo de ceaţă, dar am zărit acel peisaj pentru nici măcar o secundă. Acum pot să văd, pot să observ cu atenţie miliardele de crengi care, peste noapte, au fost iradiate cu un alb aproape orbitor. Peisajul e de-a dreptul feeric: gardul viu şi foioasele sunt pline de înţelepciune dalbă a vechiului Crăciun în timp ce impeturabilele conifere au fost doar puţin vopsite de barba Moşului. O mică parte din zăpada de pe jos iradia mai mult alb decât impunătorii copaci - oricum, feeria dintre ramurile copacilor era în lumina reflectoarelor mele. Tot peisajul era alb şi negru cu excepţia unor pete de culoare desprinse parcă din psihedelicele filme "parţial color" ale lui Selenaru Negrea jr. ...
Am zis vreodată cât de mult îmi plac brazii albi?...
Tot spectacolul de-afară rămăsese magic doar pentru mine. I-am zis şi mamei mele să se uite la peisaj - nu numai că nu îl văzuse iniţial, dar i-a şi trebuit 3 minute de loz în plic ca să se înduplece. Nu era prea uimită, pentru că ştia deja ce folosise magicianul - "asta-i chiciură". Nu există chiciură, există doar o stranie substanţă albă ce-mi vrăjeşte creierul cu sete de serotonină... Nici măcar nudul din tablou nu s-a înduplecat să deschidă ochii ca să vadă peisajul de dincolo de tablou. Ca şi în toţi aceşti 15 ani, încă mai doarme în faţa vilei din vecinătatea Shady Pine , acolo pe solul verde închis, lipsit de iarbă şi care nu trece printre pleoape...

Încă de aseară era ceaţă. La 22:30, ceaţa deja estompase multe detalii precum şi luminile albastre ale becurilor de Crăciun de pe bulevard - lumini desprinse parcă din melodia (http://www.last.fm/music/Antenne/_/Blue+Light) pe care o ascultasem de zeci de ori în urmă cu vreo două ore când plângeam...
În fine, mi-a venit să ascult atuncea "Svefn-g-Englar" şi deodată mi-a venit o idee - hai să fac un exerciţiu de imaginaţie să concep un nou videoclip în mintea mea, un videoclip diferit de videoclipul (http://www.youtube.com/watch?v=zQ5Grncdjlc) pe care îl ştiam, cu nuanţele lui pastelate de albastru, verde şi alb desprinse parcă dintr-un vis şi cu mai mulţi copilaşi cu feţe stranii, parcă de absolutişi sau de hermafrodiţi...
Zis şi făcut.
Cu toate culorile pastelate sugerate de melodie, am trântit în viziunea mea un amurg spectaculos, roşiatic şi o fetiţă inocentă (amplasată unde?) ai cărei ochi albaştri se transformă în timpul primelor riff-uri de chitară în ochi roşii - în tot acest timp parcă şi apusul de soare a căpătat o intensitate sângerie şi mai mare... Când vocalistul începe primele versuri, fetiţa e cumva mutată în păduricea de cealaltă parte a blocului meu. Ca şi acum, în viziunea mea păduricea era umplută de negură şi ceaţă - din când în când se zăreau spectralele becuri ale unor felinare. Fetiţa începu să devină roşie şi să emită lumină roşie palidă printre uscături. Încetul cu încetul, ea deveni roz.
Când am ajuns la refren, ea a început să atingă lucrurile şi să le facă roz - un roz solid, neatins de ceaţă. Când se mai repetă refrenul, mai atinge şi ea parbrizul cerului şi-l decorează cu nori roz, stele roz, clădiri roz. Când ajunge la climax-ul piesei, ea începe să se chinuie să-şi transforme şi irisul în roz - dar brusc apare el.
El e salvarea ei. Şi pielea lui e colorată în acelaşi mod care face abstracţie de ceaţă şi de logică - doar că era colorată într-o nuanţă halucinantă aflată între verde şi vernillon. Şi el are aceleaşi proprietăţi uimitoare. Se privesc, se ating, vorbesc prin telepatie, cooperează în modelarea lumii, care se îmbogăţeşte şi ea în această combinaţie superbă de culori. Au mai făcut şi alte chestii, dar care şi pentru mintea mea pun semne de întrebare...
În fine, melodia propiu-zisă se mai dizolvă, în timp ce în dormitor a rămas doar o lumină difuză care iluminează peretele de deasupra patului matrimonial într-un roz puternic pe fondul de negură, de parcă peretele ar fi fost vopsit cu vopsea pe bază de iridiu... În rest, obiectele erau conturate vag - până şi cei doi zei din pat nu mai iluminează, ca să-şi păstreze energia pentru următoarea metamorfoză pregătită de creierul meu.
Mişto fază. Cred că am s-o utilizez şi în Microclimat.